Festivalul Florii de Cireș - Hanami

       Descriere 

       Sărbătoarea florilor de cireş este o tradiţie cunoscută, atracţie turistică dar şi simbol al Japoniei, prilej de a descoperi încă unul dintre elementele ce conturează farmecul acestei ţări aparte. 

    Celei ce noi îi spunem Sărbatoarea  Florilor de Cireș sau Festivalul Florii de Cireș,  japonezii o denumesc  Hanami – care se traduce, simplu, prin “privitul florilor” și este un superb obicei tradițional de a privi florile sakura - sakura e denumirea pentru cireș și florile sale.

       Japonezii se delectează pur și simplu cu imaginea și mirosul delicat al cireșilor înfloriți în nuanțe de alb, alb-rozaliu și roz, și încearcă să petreacă mai mult timp printre pomii în floare, organizând și un fel de picnicuri în natură, sub ramurile de cireș – așa-numitele ‘picnicuri hanami’. Sărbătoarea nu are o dată fixă, ci se desfășoară  pe anumite intervale de timp  în funcție de timpul de înflorire al cireșilor,  în valuri,  din fiecare regiune japoneză - perioada ideală fiind în general de prin luna martie și până la începutul lunii mai, și durează într-o regiune cam o săptămână-sau două. Iar ‘Sakurazensen’ ("frontul sakura", prezicerea perioadei ideale pentru hanami) este prognozată și anunțată în fiecare an de către Institutul Meteorologic Japonez și bineînțeles e urmarită cu maxim interes de cei care planifică picnicurile hanami; aceste picnicuri se pot ține fie în timpul zilei, fie la ceas de seară - caz în care sunt denumite ‘yozakura’ iar în pomii infloriți sunt prinse cochete lampioane de hârtie.

       

      Scurt Istoric 

      Ca și celelalte tradiții japoneze (Ceremonia ceaiului și Codul samurailor - “Bushido”), “Festivalul florii de cireș” datează de mii de ani. Încă din vremea dinastiei Nara (710- 784 e.n.), când anumite influențe ale culturii chineze au pătruns în Japonia, a apărut obiceiul ca oamenii să se bucure de frumusețea florilor. Așa s-a născut termenul “Hanami”, care înseamnă “petrecerea florilor”, mai exact momentele de bucurie aduse de înflorirea cireșilor. În acele timpuri, oamenii credeau că în trunchiurile cireșilor există spirite și, de aceea, aduceau diverse ofrande pe care le lăsau la umbra arborilor. După aceea, organizau un fel de petreceri, la care se consuma “saké”, iar poeții compuneau versuri prin care își arătau recunoștința pentru frumusețea florilor de cireși, a căror fragilitate era comparată cu viața oamenilor.

    Ulterior, această tradiție a fost interzisă de puterea imperială, dar, odată cu creșterea influenței castei samurailor în societatea japoneză, aceasta a fost treptat reînviată. În acest sens, un merit deosebit l-a avut shogunul Tokugawa Yoshimune, care a decis să planteze numeroși cireși. Oamenii au fost încântați de acest lucru, alegând ca la începutul primăverii să se adune la umbra cireșilor pentru a organiza mese festive. Chiar dacă la început a fost mai mult o sarbatoare a celor din înalta societate, cu timpul a devenit foarte populară și în rândul fermierilor de la munte, ce obișnuiau să plece în drumeții pentru a admira frumusețea florilor de cireș. Practic, începand cu secolul al XVII-lea, “Hanami” a devenit un prilej de sărbătoare pentru toate categoriile sociale.

       Sărbătorirea înfloririi cireșilor

     În Japonia zilelor noastre, hanami, admirarea florilor, se poate face şi printr-o plimbare în parc, dar cel mai adesea printr-un adevărat picnic, ţinut chiar şi până târziu în noapte, iar în multe parcuri, cum ar fi Ueno din Tokyo, sunt puse lampioane de  hîrtie, special pentru Hanami noaptea – acesta se numeste yozakura ( “sakura de noapte“).

    Parcurile, mai ales cele faimoase pentru înflorirea cireşilor (prezenţa în peisaj a unui castel sau templu face din această experienţă o imagine de neuitat), sunt invadate de mii de localnici şi turişti entuziaşti. Oamenii sărbătoresc alături de membri ai familiei, prieteni sau chiar colegi de birou.  Se organizează un fel de picnicuri, la care se bea saké și se consumă feluri de mâncare tradiționale: “dango” (un fel de prăjiturele din făină de orez, de obicei de formă rotundă; cele dedicate “Hanami” au trei culori, ce simbolizează cireșii înfloriți: verde, roz și alb; prăjiturelele sunt înfipte în niște țepușe din lemn ți se servesc câte 3, 4 sau 5) și “bento“ (fel de mâncare ce constă în orez, carne și peste, așezate într-un vas compartimentat; bento poate fi găsit în restaurante, supermarketuri și chiar la autoservirile din gările japoneze). Uneori, oamenii participă la serate dansante sau chiar la concursuri de karaoke. În același timp, există și obiceiul de a lua parte la o competiție legată de cine găsește cel mai bun loc pentru picnic. Participanții (inclusiv salariați din marile companii japoneze) se adună și cu câteva ore înainte de începerea petrecerii pentru a fi siguri că vor avea cel mai bun loc în care să se bucure de frumusețea cireșilor. Este o explozie de bucurie şi entuziasm ce se desfăşoară la umbra florilor de cireş, în plin “dezmăţ” de rozuri uimitoare sau de ninsoare de petale colorate. Noaptea, peisajului mirific i se adaugă luminile difuze ale lampioanelor atârnate între crengile copacilor şi totul capătă un iz de magie…

     Importanța acestei sărbători este conferită și de faptul că, în Japonia, începutul lunii aprilie este data de început a anului școlar și debutul unui nou an financiar. În acest context, japonezii consideră că “Hanami” este de bun augur pentru un nou început.

                                                      Picnic în parc 

                                              Faimoasele dango

          

       Cele mai frumoase și mai cunoscute locuri de celebrare a Festivalului Florii de Cireș

  Unele dintre cele mai vizitate locații de unde se poate admira spectacolul cireșilor înfloriți sunt parcurile din Tokyo. Spre exemplu, parcul Ueno este destinația preferată a locuitorilor capitalei nipone pentru a sărbatori venirea primăverii. Aici se găsesc peste 1000 de cireși, despre care se spune că înfloresc mai repede cu 2-3 zile față de  cireșii din alte locuri ale orașului. Parcul beneficiază de un cadru natural deosebit, ce este completat de prezența Muzeului Național și de podul Shinobazu (uneori, cu prilejul “Festivalului Florii de Cireș”, participanții lansează pe apă lampioane de hârtie colorată).

    O altă destinație preferată de localnici este zona din preajma gării Kudanshita. Aici au fost plantați sute de cireși, mai ales în parcul Kitanomaru. Vizitatorii pot inchiria bărci pentru a se plimba pe lacul de aici și pentru a admira copacii infloriți ce înconjoară malurile acestuia.

    Nu în ultimul rând, merită menționat parcul ce este traversat de râul Sumida. Aici sunt organizate plimbări cu vaporașul, astfel încât pot fi văzuți toți cireșii ce au fost plantați de o parte și de alta a malurilor râului.

    Cireșii înfloriți completează și peisajul unic de la poalele Muntelui Fuji, unde sărbatoarea “Hanami” este așteptată cu nerăbdare în fiecare an. Cireșii ocupă o buna parte a grădinilor de la poalele muntelui, dar se regăsesc și pe malul lacului de acolo. În plus, florile de cireș colorează primavara și peninsula Ubuyagasaki, pe care se poate ajunge trecând un pod. Desigur, nu puteam încheia periplul prin cele mai cunoscute locuri unde ne putem delecta cu frumusețea cireșilor japonezi fără a face o incursiune în orasul Osaka. În primul rând, localnicii aleg pentru “Hanami” gradina castelului imperial. Aici există aproape 4000 de cireși, la a căror umbră oamenii organizează picnicuri și petreceri. În al doilea rând, locuitorii din Osaka optează pentru parcul din apropierea gării, ce adăpostește peste 5000 de cireși. Aceștia pot fi văzuți inclusiv pe timpul nopții, întrucât aleile parcului sunt dotate cu un sistem de iluminare bine pus la punct.

    Pentru mai multe imagini și detalii accesați sursele articolului: Sărbătoarea Florilor de Cireș  ^_^

      

         

Tastatura

              

    Tastatura este o componentă hardware periferică a calculatorului ce permite utilizatorului să introducă în unitatea centralǎ a acestuia date (litere, cifre și semne speciale) prin apăsarea unor taste. Cele mai folosite tastaturi pe plan mondial sunt cele de tip QWERTY. Un alt tip de tastaturi este tipul QWERTZ. Denumirile vin de la primele șase taste de pe rândul al treilea. Tipul QWERTY se folosește mai ales în țările anglofone, iar celelalte folosesc mai ales tipul QWERTZ.
      Tastatura este probabil cel mai vechi dispozitiv de intrare din structura computerelor moderne, ea fiind inventată încă înainte de apariția monitoarelor și a maus-ului. Fiecare tastă are asociat un număr de identificare care poartă denumirea de "cod de scanare". La apăsarea unei taste, tastatura trimite sistemului de calcul codul de scanare corespunzător tastei respective (un număr întreg de la 1 la „n” - numărul de taste). La primirea codului de scanare de la tastatură, calculatorul face conversia între numărul primit și codul ASCII corespunzător, în logică binară. Tastatura ia în considerație nu numai apăsarea (durata) unei taste, dar și momentul eliberării acesteia, fiecare acțiune fiind înregistrată separat. Există două categorii de taste: "taste comutatoare" – au efect când sunt apăsate și/sau când sunt eliberate și "taste de control" - au efect numai atunci când sunt acționate (apăsate).

      Tipuri de tastaturi

        Tastaturile calculatoarelor pot deține una sau mai multe din următoarele caracteristici:

        - tastaturi standard

        - tastaturi ergonomice
        - tastaturi multimedia
        - tastaturi fără fir 
        - tastaturi speciale

      Tastatura constă dintr-o serie de comutatoare montate într-o rețea, numită matrice a tastelor. Când se apasă o tastă, un procesor aflat în tastatură o identifică prin detectarea locației din rețea. De asemenea, acesta interpretează cât timp stă tasta apăsată, și poate trata chiar și tastările multiple. Interfața tastaturii este formată de un circuit integrat denumit keyboard chip sau procesor al tastaturii. Un buffer de 16 octeți din tastatură operează asupra tastărilor rapide sau multiple, transmițându-le sistemului succesiv. În cele mai multe cazuri, atunci când apăsăm o tastă, contactul se face cu mici întreruperi, respectiv apar câteva schimbări rapide închis – deschis. Acest fenomen de instabilitate verticală a comutatorului se numește bounce, iar procesorul din tastatură trebuie să îl filtreze, adică să îl deosebească de o tastare repetată intenționat de operator. Lucrul acesta este destul de ușor de realizat deoarece întreruperile produse de instabilitatea verticală sunt mult mai rapide decât tastările repetate cele mai rapide executate de om.

       Există mai multe tipuri de tastaturi, însă cele mai răspândite sunt tastaturile cu 101 sau 104 taste, diferența între ele fiind dată, în principal, de prezența sau absența unor anumite taste. De exemplu, tastatura 101 nu include tasta numită Windows Logo, în timp ce tastatura de tipul 104 are inclusă această tastă. De obicei tastaturile sunt conectate la calculator printr-un fir introdus într-o mufă specială. Folosirea tastaturilor este extrem de simplă, fiind necesar doar să apăsăm pe butoanele ei (numite "taste"), aproape la fel cum se face la mașinile de scris mecanice sau electro-mecanice.

        Grupe de taste

  

      Tastele sunt așezate astfel încât să ușureze introducerea informațiilor în calculator; ele sunt grupate în mai multe grupe. Amplasarea literelor pe tastatură a fost făcută ținându-se cont de frecvența diverselor litere într-o anumită limbă, de aceea o tastatură de exemplu germană are literele așezate altfel decât una americană.

     Cel mai important grup este cel care ocupă cea mai mare parte a tastaturii; el conține atât taste pentru litere (Q, W, E, etc.), cifre (1, 2, 3, etc.) și simboluri (@, #, etc.), cât și taste speciale (Enter, Shift, Control, Alt, etc.) a căror funcționalitate variază în functie de programul folosit; vezi mai jos.

      Deasupra grupului principal se află un șir de taste numite "funcționale" (F1, F2, F3, etc.), al căror rol este să lanseze în mod direct comenzi pentru calculator, comenzi care sunt diferite în funcție de softul pe care îl folosim la momentul respectiv. Ele sunt folosite foarte mult în jocuri, dar există și alte softuri care le utilizează. În dreapta grupului principal se afla un grup împărțit în mai multe (de obicei trei) subgrupuri și care conține taste folosite în principal pentru navigare pe ecran (tastele care au desenate pe ele săgeți, tastele Page Up sau Page Down, etc.), dar și unele taste cu funcții speciale, cum este tasta Delete.

      La extremitatea (marginea) dreaptă a tastaturii se află de obicei un grup de taste care sunt folosite în special pentru scrierea de cifre și pentru efectuarea de operații aritmetice (adunare, scădere, etc.), tastele fiind așezate foarte comod pentru lucrul cu mâna dreapta. O parte a tastelor din acest ultim grup are o funcționalitate dublă, ele putând fi folosite și pentru navigare. Unele taste, ca de ex. Shift, Ctrl, Alt, Windows, pot fi prezente în dublu exemplar; atunci ele sunt așezate mai mult sau mai puțin simetric față de axa verticală a tastaturii, ambele taste având de obicei aceeași funcționalitate. Unele softuri (de ex. jocuri) profită însă de faptul că o tastă este prezentă în două exemplare, și atunci specifică pentru ele două comenzi diferite. Tastaturile mai noi au o serie de butoane suplimentare care sunt prevăzute special pentru aplicațiile multimedia (filme, melodii) sau pentru navigarea pe Internet. Ele lipsesc la multe tastaturi, iar când sunt prezente așezarea lor nu este supusă nici unui standard recunoscut, fiind grupate după criteriile de ergonomie proprii ale companiei producătoare.

    Caracterul (litera, cifra, simbolul) asociat fiecărei taste este imprimat pe tasta respectivă și poate fi pus în evidență cu ajutorul unui editor de text (de ex. Notepad, inclus în sistemul de operare Windows). Pentru aceasta se deschide un nou document și se apăsă pe taste șir după șir, de la stânga la dreapta. Anumite taste permit scrierea a două caractere alfanumerice distincte, de exemplu o minusculă și o majusculă, dintre care unul apare dacă se apăsă tasta normal, iar celălalt doar dacă se apasă simultan și tasta Shift.

        Pentru mai multe detalii accesați: Tastatura

        Sursă: Wikipedia

Definiţia unui protocol de reţea

      Unul dintre termenele cele mai folosite atunci când este vorba de o reţea de calculatoare sau de Internet este termenul de „protocol”. Vom prezenta în continuare o definiţie şi câteva exemple pentru a putea identifica un protocol. Probabil că cea mai bună modalitate de a înţelege noţiunea de protocol este aceea de a considera pentru început o serie de analogii cu intercomunicarea din lumea umană. Să considerăm exemplul în care întrebăm pe cineva unde se află o anume stradă (Figura 1). Bunele maniere (protocolul uman) ne fac să spunem întâi „Bună ziua!” pentru a începe comunicarea cu o altă persoană. Răspunsul ar trebui să fie, desigur, tot „Bună ziua!”, ca o confirmare a faptului că este acceptată comunicarea. Interpretarea răspunsului ca un accept al comunicării ne permite acum să formulăm întrebarea care ne interesează. Dacă răspunsul iniţial al persoanei căreia îi adresăm „Bună ziua!” ar fi fost „Lasă-mă în pace, sunt ocupat!” sau ceva asemănător, atunci ar fi însemnat că nu există posibilitatea comunicării. În acest caz, nu mai are rost să formulăm întrebarea al cărei răspuns dorim să-l aflăm. Uneori este posibil să nu primim nici un răspuns la o întrebare, caz în care de regulă renunţăm a mai repeta întrebarea. Regulile intercomunicării umane (protocolul uman) sunt astfel reprezentate de mesajele pe care le trimitem şi de acţiunile specifice pe care le întreprindem corespunzătoare răspunsului primit de la interlocutor sau producerii altor evenimente. Mesajele transmise şi cele recepţionate joacă un rol fundamental în cazul protocoalelor umane; dacă o persoană are obiceiuri diferite sau foloseşte un limbaj străin altei persoane, atunci protocoalele diferite nu vor permite intercomunicarea între respectivele persoane. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul comunicării între entităţile dintr-o reţea de calculatoare. Pentru a putea comunica, respectivele entităţi trebuie să folosească (să ruleze) acelaşi protocol de reţea. 

                  Figura 1. Analogie între un protocol uman şi un protocol de reţea

   Un protocol de reţea este asemănător unui protocol uman, excepţie făcând obiectele comunicării: în loc să avem de-a face cu oameni, avem de-a face cu componente hardware sau software ale reţelei. Toate activităţile dintr-o reţea de calculatoare (deci şi din Internet) sunt bazate pe funcţionarea unui anumit set de protocoale. De exemplu, comunicarea dintre două calculatoare în reţea se face prin protocoale implementate în hardware la nivelul plăcii de reţea pentru controlul fluxurilor de biţi transmişi prin intermediul suportului fizic; protocoalele de control al congestiilor au grijă să controleze viteza de transmitere a datelor între un transmiţător şi un receptor iar protocoalele de poştă electronică guvernează modalitatea de transmitere şi de recepţie a mesajelor de tip e-mail.

     În Figura 1 este prezentat cazul în care un calculator face o cerere unui server Web (asta se întâmplă în momentul în care scriem adresa web în fereastra browserului), se primeşte un răspuns afirmativ de conexiune din partea serverului şi apoi calculatorul foloseşte un mesaj de tip „GET” pentru a recepţiona pagina respectivă. În cele din urmă, serverul returnează conţinutul fişierului calculatorului care a făcut cererea. Ca urmare a analogiei cu comportamentul uman, putem da următoarea definiţie a protocolului: un protocol defineşte formatul şi ordinea mesajelor schimbate între două sau mai multe entităţi ce comunică între ele, precum şi acţiunile ce sunt întreprinse odată cu transmiterea sau recepţia unui mesaj sau a unui alt eveniment.

      Pentru mai multe detalii accesați: Protocol

      Sursă: Sisteme de calcul și operare

Diagramele Karnaugh

 Folosirea unei diagrame pentru simplificarea funcţiilor booleene a fost sugerată pentru prima dată de E. Veitch. Ulterior, M. Karnaugh propune de asemenea o formă de diagramă în acelaşi scop, rezultând diagrama Karnaugh. Această diagramă se utilizează în mod curent pentru reprezentarea funcţiilor booleene cu un număr relativ mic de variabile.

 O diagramă Karnaugh constituie o variantă modificată a unui tabel de adevăr. În general, o diagramă Karnaugh pentru o funcţie booleană de n variabile se reprezintă sub forma unui pătrat sau dreptunghi împărţit în 2ⁿ pătrate (compartimente), fiecare pătrat fiind rezervat unui termen canonic al funcţiei.    

    Pentru o funcţie de două variabile - f(x,y):

        Pentru o funcţie de trei variabile f(x,y,z):

      Se utilizează mintermenii mi - pentru FCD şi maxtermenii Mi - pentru FCC.

      Pentru o funcţie de patru variabile - f(x,y,z,t):

        Algoritmul de minimizare, ultilizând diagramele Karnaugh, este următorul:

       1. Scrierea valorilor funcţiei în diagramă, scrierea după 1 (sau după 0) dacă se foloseşte FCD (sau FCC) a funcţiei.

        2. Gruparea a 2^k (k = 0,1,2,..) suprafeţe elementare adiacente, care au valoarea logică 1 (sau 0 dacă s-a folosit FCC), astfel încât să formeze o suprafaţă dreptunghiulară. În suprafeţele extinse se încearcă includerea tuturor suprafeţelor elementare care au valoarea logică 1 (sau 0 în FCC).

      3. Corespunzător unei suprafeţe extinse se obţine un produs elementar al variabilelor ce nu-şi schimbă valoarea pe această suprafaţă, dacă s-a folosit FCD, sau o sumă elementară a variabilelor ce nu-şi schimbă valoarea în FCC. Dacă nu este posibil ca o suprafaţă elementară să se alipească altei suprafeţe elementare, pentru aceasta se va scrie expresia ce corespunde mintermenului/ maxtermenului.

     În unele cazuri, în practică, anumite combinaţii ale valorilor variabilelor de intrare nu apar niciodată în timp, funcţia numindu-se incomplet definită. Se poate considera că aceste combinaţii sunt nesemnificative pentru determinarea funcţiei logice de la ieşire. Se pot folosi aceste situaţii atribuind suprafeţelor elementare respective valoarea logică 1 sau 0 (R), în funcţie de modul în care se poate obţine o formă mai simplă pentru funcţia logică.

         
        Exemplu:

        Să se simplifice funcţia logică f(x,y,z), dată prin tabelul de adevăr prezentat mai jos.

   

      FCD a funcţiei este: f(x,y,z) = m₂ + m₃ + m₆ + m₇ =  ̅x y ̅z + ̅x y z + x y ̅z + x y z 

       Diagrama Karnaugh este:

     Forma simplificată a FCD este : f(x,y,z) = y

     Pentru mai multe detalii și exemple puteți accesa site-ul următor: Karnaugh

Coduri detectoare şi corectoare de erori - Noțiuni generale

       Codificarea se efectuează având ca scop principal protejarea informaţiei de perturbaţiile ce pot să apară într-un sistem de transmisie. De aceea, înainte de a emite simbolurile de informaţie pe canalul de comunicaţie, ce poate fi supus perturbaţiilor, se adaugă o anumită informative redundantă, de obicei prin introducerea unor simboluri suplimentare, numite simboluri de control. Rolul acestor simboluri de control este acela de a indica utilizatorului prezenţa erorilor şi chiar să-i dea posibilitatea de a le corecta. Codurile obţinute astfel, prin mărirea redundanţei, se numesc coduri detectoare şi corectoare de erori. În acest caz, schema unui sistem de transmiterea informaţiei este reprezentată în figura de mai jos:

                                                  Sistem de transmisia informaţiei

      Se poate face o clasificare a codurilor detectoare şi corectoare de erori după modul de prelucrare al simbolurilor.Dacă prelucrările necesare obţinerii proprietăţilor de detecţie sau de corecţie se fac în blocuri de n simboluri, avem coduri bloc. Dacă prelucrarea simbolurilor generate de sursă se realizează în mod continuu, avem de-a face cu coduri convoluţionale (recurente).

         Din categoria codurilor bloc se disting: codurile grup, secvenţele de cod sunt considerate ca fiind elemente dintr-un spaţiu vectorial și  codurile ciclice, secvenţele de cod sunt considerate ca fiind elemente într-o algebră.

          
        Distanţa de cod

         Fie c = [a₁,....,an], un cuvânt de cod, conform unei codificări binare a_i  ∈ {0,1} pentru ∀=1,n. Notăm cu W mulţimea tuturor cuvintelor (N=2ⁿ), care are o structură de spaţiu vectorial, iar mulţimea cuvintelor cu sens o notăm cu V (presupunem că NC=2^k) ce are o structură de subspaţiu vectorial. Dacă toate secvenţele care se pot realiza sunt cuvinte de cod (W=V), nu va exista posibilitatea de a detecta sau corecta erorile ce apar în procesul de transmitere pe canal. Practic, dacă un cuvânt de cod se modifică prin canal, datorită perturbaţiilor, se va obţine tot un cuvânt de cod, respectiv un cuvânt cu sens.

      Pentru a avea posibilitatea de a detecta prezenţa erorilor în secvenţele de cod recepţionate, mulţimea W a cuvintelor se va divide în două submulţimi: a cuvintele cu sens (V) şi submulţimea cuvintelor fără sens (F). La un anumit grad de redundanţă atribuit unei codificări se pot stabili mai multe coduri. Dintre acestea nu toate oferă posibilităţi în depistarea erorilor şi eventual corectarea lor. Codurile care asigură o anumită capacitate de detecţie şi eventual corecţie cu ajutorul unor redundanţe minime se numesc coduri optimale. Pentru a realiza codificarea se va lua în calcul parametrul denumit distanţa de cod (distanţa Hamming). Se poate spune că distanţa dintre două cuvinte de cod este egală cu numărul de simboluri prin care cele două cuvinte se deosebesc.

Arhitectura sistemelor de calcul - Introducere

       Sistemele de calcul existente cunosc un mare număr de variante arhitecturale. Principiul de bază al proiectării calculatoarelor clasice a fost ordonarea secvenţială a operaţiilor elementare. Acesta se rezumă prin două aspecte majore: execuţia unui ansamblu de funcţii de către un procesor unic şi descrierea prelucrărilor în conformitate cu algoritmii secvenţiali (modelul lui Von Neumann). Modelul topologic de bază scoate în evidenţă elementele structurale fundamentale, atât cele fizice: resurse de calcul (C), resurse de memorare (M), ansamblul echipamentelor de intrare/ieşire (I/E), circuitele ce asigură transmisia informaţiei între componentele precedente (T) cât şi cele logice: sistem de operare, programe utilitare.

      Pe baza disponibilităţilor structurale ale elementelor enumerate şi a combinaţiilor arhitecturale dintre ele se obţine mulţimea tuturor modelelor de sisteme de calcul. Putem afirma că, un sistem de calcul reprezintă o colecţie de resurse hardware (unitatea centrală de prelucrare - UCP, memoria, dispozitivele periferice de intrare/ieşire) şi software (sistem de operare, programe utilitare) care interacţionează între ele în vederea satisfacerii cerinţelor utilizatorilor. Ţinând cont de acest model, componenta hardware a unui PC va arăta ca în figura de mai jos:

                                              Componentele hardware ale unui PC

    Calculatoarele personale moderne îşi au rădăcinile în SUA începând cu anul 1940, deşi pe piaţă au apărut în 1981. Dintre oamenii de ştiinţă ce şi-au adus contribuţia în acest domeniu, trebuie amintit John von Neumann (1903-1957), matematician născut în Ungaria. El a fost primul care a proiectat un calculator cu memorie de lucru (memoria RAM de astăzi). Modelul unui calculator personal al lui Von Neumann include: UCP, intrarea, ieşirea, memoria de lucru şi memoria permanentă.

    Dintre elementele care au determinat ca PC-urile să se impună pe piaţa sistemelor de calcul enumerăm:

      - au reprezentat un început pentru standardizare, având o arhitectură deschisă;

      - fiind bine documentate au oferit posibilităţi de extindere;

      - au fost ieftine, simple şi robuste.

       Primele calculatoare personale, realizate de către firma IBM, aveau la bază microprocesorul Intel 8088 iar ca sistem de operare MS-DOS de la Microsoft. Numele original de calculator personal sau PC (Personal Computer) provine deci de la IBM iar toate calculatoarele construite după aceea, având aceeaşi arhitectură de bază, poartă denumirea de calculator compatibil IBM-PC, tocmai datorită faptului că păstrează arhitectura funcţională de bază a primului calculator personal scos pe piaţă de către firma IBM. PC-urile existente astăzi sunt la fel de puternice ca minicalculatoarele şi calculatoarele mainframe de acum câţiva ani.